sunt sclavul meu ?!

12 ani de sclavie- un film de neuitat…drama unui negru care, liber fiind, este rapit si trimis in scavie. I se fura fortat libertatea. Trist, groaznic de trist sa vezi care este pretul libertatii, suferinta. 
Si totusi, adesea ne furam singuri libertatea si ne trimitem singuri in sclavie. 
Ne furam libertatea de a spune ce simtim, caci daca ne-am marturisi sentimentele am fi considerati slabi, nu mai spunem ce este in inima noastra. Insa chiar si asa, eu tot iti voi spune cat insemni pentru mine si faptul ca esti in viata mea este un lucru minunat.
Ne furam libertatea de a crede, de a crede in noi insine, de a crede si de a pretui valorile adevarate….da, recunosc ca adesea vartejul societatii si prejudecatile celorlalti ma fac sa imi pierd increderea, increderea in mine, in ceea ce sunt si ce pot…insa de data asta voi indrazni si voi crede in mine.
Ne furam libertatatea…abandonam lupta, incetam sa mai vedem luminita de la capatul tunelului, devenim sclavii propriei noastre neputinte, lasitati.
Insa, m-am decis….
Cat timp pot sa iti vorbesc, o sa iti vorbesc.
Cat timp pot sa iti zambesc, o sa iti zambesc.
Cat timp pot sa ma supar, o sa ma supar.

Cat timp pot sa visez, o sa visez.

Cat timp pot sa te iubesc, o sa te iubesc.


Iar acest „pot” inseamna ca „am libertatea”….si O AM … pentru ca sunt stapanul meucopil verde

 

Cartea de „review”-uri

Recent vorbeam cu o prietena despre cumparaturile on-line si mi-a spus ca ea de obicei, in alegerea unui produs, urmareste opiniile clientilor (client reviews) pentru a-si face o parere despre acel produs. Insa in viata de zi cu zi, in relatiile dintre oameni, lipseste acest ”review”, trebuie sa ”incerci” si sa interactionezi ca sa ai/obtii o imagine despre o anumita persoana. Oare n-ar fi mai usor sa avem undeva ”opinii” despre oamenii cu care intram in contact? Cum ar fi, pe wall-ul de facebook, sa existe aceasta sectiune, in care pur si simplu sa se dea note, sa se aprecieze diferite aspecte, incepand de la fizic si mergand pana la estenta sufletului. Intru, citesc ce scrie despre acea persoana, daca imi place ce scrie aleg sa dedic atentie, daca nu, inchid si merg mai departe.
Asta ar scuti de un timp petrecut alaturi de cineva, si sa ajungi in cele din urma sa iti dai seama….. ca esti dezamagit/ sau placut impresionat. Poate aspectul fizic nu e greu de ghicit si de dat o nota (il vezi imbracat frumos, ingrijit, aranjat), poate reusesti sa spui ca e o persoana atenta si grijulie (daca face gesturi dragute- trimite un SMS sa intrebe ce faci, de noapte buna sau buna dimineata, deschide usa si ofera bomboane flori), chiar poate poti aprecia ca e o persoana de gasca (face glume si detensioneaza atmosfera), insa pentru alte aspecte (este o persoana de incredere/ are respect, valori si principii/ este culta/ etc) trebuie oferit timp. Oare nu am putea ”salva” acest timp printr-o simpla cautare pe google, sau pe facebook? Iar daca am da noi un ”review” am scuti pe altii sa iroseasca timp cu o persoana care nu merita.
Oare oamenii ar fi si s-ar comporta altfel daca ar sti ca primesc acest ”review”, ca sunt notati si asta ar avea influenta asupra relatiilor urmatoare? Oare ar fi mai buni sau mai mincinosi? Ar investi mai mult in a se schimba in bine sau in a acoperi ”uratenia” din interior?
Oare in cartea mea de”review”-uri ce ai scrie despre mine? Oare ce as putea scrie eu despre tine?

In plus

 

De cele mai multe ori, “in plus” este echivalent cu o stare de abundenta…ai mancare “in plus”, adica ai ceva la care poti usor sa renunti, esti dispus sa dai si altora; ai scris “in plus” la teza de examen, dar ce e „pe langa” poate fi usor eliminate, si atunci ramane esenta. Si nu poate decat fi o situatie fericita.

Si totusi “in plus” a facut astazi sa simt ca ceva lipseste. Sau mai bine zis ca eram “pe langa”. Eram intr-o situatie de deficit, nicidecum una de abundenta. Lipsea ceva, de fapt lipseam eu dintr-o intreaga ecuatie; ecuatia mea. Si astfel, in loc sa fiu focalizata asupra mea si asupra persoanei de langa mine, ceea ce faceam este sa “planific” viitorul, un viitor cu ceva “in plus” in viata partenerului meu de discutii. Si astfel ceva-ul “in plus” din viata lui, m-a facut pe mine sa ma simt tot “in plus”. In realitate, pot sa zic ca s-a pastrat un echilibru, caci daca initial era x=x, in care atat x-ul din dreapta era o cumulare de emotii si trairi, diferite de cele din stanga, insa in echilibru, in momentul in care x-ul din stanga a adaugat ceva “in plus” adica a devenit “x+y”, mi-a adaugat mie, care eram x-ul din dreapta ceva “in plus”. De aceea m-am simtit “in plus”. Am iubit dintotdeauna matematica. Stiam ca imi va explica toate situatiile, chiar si cele mai penibile in care am fost pusa.

Insa ceea ce nu am inteles, este de ce acest “plus”, m-a facut sa simt ca imi lipseste ceva. M-a determinat sa ma simt incompleta. Eram “in plus” dar de fapt aveam “un minus”… si a condus la o stare in care, toate rapoartele noastre se plaseaza, dupa cum bine ati ghicit,…in cadranul II (stiti voi, cadranul in care [Ox este negativ- adica eu, si [Oy este pozitiv- ar fi si culmea ca Oy sa fie negativ, mai ales ca acum are ceva “in plus” in viata lui). Ceea ce ma roade cel mai tare este, de ce cadranul II (adica doi ?!), cand 1 si cu 1 fac acum 3 pentru el si -1 pentru mine? Pentru ca din punct de vedere matematic 3+(-1) da tot 2… la naiba cu matematica…

Usa

Invata, ca atunci cand pleci, sa nu trantesti usa! E posibil sa cada din tencuiala, si vei depune eforturi sa repari frustrarile imprastiate pe jos. Exista riscul sa cada clanta, si nu vei mai avea vreodata posibilitatea de a intra din nou.
Lasa pe cel de la care pleci sa o inchida, chiar daca ii este sfasiata inima, dar macar asa, vei avea sansa ca usa sa se deschida din nou, atunci cand, plin de regrete vei bate din nou la usa. Poate va privi multa vreme dupa tine, da-i sansa sa isi arda durerea, privindu-ti silueta indepartandu-se. Nu transforma usa intr- un zid, menirea ei este sa fie o cale de comunicare intre doua lumi.

Debut

Desi cochetam de ceva vreme cu “scrisul”, in sensul ca mai puneam cateva ganduri pe pagina mea de Facebook, sau fie ca scriam in jurnalul personal, nu stiu exact motivul, sau motivele (e posibil sa fie mai multe), m-am gandit sa imi fac “publice” gandurile…si sa imi fac si eu un blog…ar fi si la moda.

Scriam in liceu si publicam in revista scolii, un fel de pamflete, daca as putea sa le numesc asa, prin care ridicularizam prostia, lenea, sau alte situatii. Apoi la un moment dat am scris si poezii,…poate voi pune cateva si aici, intr-un stil …mai contemporan, nicidecum romantic.

Dar astazi dimineata, cand m-am trezit, am “simtit” ca trebuie sa fac “auzite” gandurile. Incepusem de aseara sa insir ganduri pe FB…Ralu, prietena mea ma tot incuraja sa scriu, ca ii mai citisem cateva “scrieri” ale mele…si la pranz m-am hotarat: “VREAU BLOG”…si uite-ma cum ma “dezvirginez” in lumea blogurilor…